cache/resized/466f4dd6adc287715e5238bfed20e11e.jpg
DIASPORA
Scoala Arthis din Belgia, a lansat noul an școlar 2020-2021, în limba româna, pentru copiii cu vârste cuprinse între 4
cache/resized/72600b5de5ac5bc092076ac10e13c2bb.jpg
UCRAINA
Guvernul României a adoptat proiectul de Hotărâre privind privind suplimentarea bugetului Secretariatului General al
cache/resized/a62f3ae3c1cd6a2ffc7b18a352ef232a.jpg
KLADOVO
Pe baza unui proiect aprobat de Departamentul pentru românii de pretutindeni, la Kladovo au loc cursuri de limba română
cache/resized/38486c50163be152a062a2f65f442788.jpg
NEGOTIN
UNIUNEA ROMÂNILOR DIN SERBIA (URS) a transmis recent un comunicat de presă în care își exprimă dezaprobarea față de
cache/resized/11014af783204dcd174fa99d5ab6f03d.jpg
DIASPORA
Secretarul de stat Ovidiu Burdușa a efectuat, în perioada 24-29 iunie a.c., o vizită oficială în Republica Elenă,
cache/resized/4e721ad59b13a89b5005309e441811ec.jpg
DIASPORA
Departamentul pentru Românii de Pretutindeni (DRP) invită la dialog reprezentanții mediului asociativ românesc din
cache/resized/d70f72e07e872a9e97d1f71a79446094.jpg
DIASPORA
S-au anunțat câștigătorii concursului de desene „Prieteni la distanță”, adresat copiilor români din
cache/resized/4404fbf22ef8ba99cef539bfa466f634.jpg
VELIKO GRADISTE
În ultima zi a lunii mai, la Veliko Gradiște liderii UDS Ujedinjena Demokratska Srbija (Serbia Democrată Unită) s-au
cache/resized/57bbec1555bfb980448b8e1dec2e823e.jpg
SERBIA
O DEZBATERE CONSTRUCTIVĂ! Europarlamentarul Marian Jean Marinescu, a avut vineri, 22 mai 2020, o întâlnire virtuală cu
cache/resized/8e9986cd197fdd168d0610a4c82fb83f.jpg
DIASPORA
De Ziua Internațională a Copilului, Departamentul pentru Românii de Pretutindeni își propune să îi premieze pe câțiva
robghrcsenfrdeelhuitptrusresuk
Romeo Crîșmaru Scris de  Feb 25, 2015 - 569 Views

ADEVĂRUL DESPRE ZIARUL VORBA NOASTRĂ

Din 1948 până 1992, timp de 44 de ani ziarul nu a mai apărut, dar a văzut lumina zilei odată cu renașterea Mișcării democrate a Românilor din Serbia (MDRS), în frunte cu Dimitrie Crăciunovici şi Cedomir Pasatovici. Chiar și așa, VORBA NOASTRĂ a apărut cu mare greutate, însă nu și-a pierdut și nici nu își va pierde niciodată prestanța și parfumul istoric, indiferent dacă există unii care au mai încercat să folosească acest brand pentru a stoarce popularitate din tulburătoarea lui istorie.

Într-un extras din „Dacia Aureliană - Revista românilor din Timoc" apare sub titlul „XXI. Cum s-a născut ziarul „Vorba noastră" la românii din Timoc – Serbia de N-E (1945)" o mărturie a celui care a fost unul dintre liderii simbol ai luptei românilor timoceni pentru identitate, regretatul Cristea Sandu Timoc. Fără alte comentarii, care oricum ar fi de prisos, redăm mai jos mărturiile lui Sandu Timoc, consemnate în anul 2007.

Pentru cititorul obișnuit, subiectul aceste pare a fi fără însemnătate; însă pentru românii din dreapta Dunării, unde nu a existat democrație nici o zi, nu există şi nici nu va exista, pentru că democrația nu poate prinde rădăcini într-o lume imorală şi necultivată, care privește la străini şi minorități cu ură. Prin urmare pentru niște români învățați cu subjugarea şi jupuiala economică timp de 112 ani de când au căzut de sub jugul turcesc sub jugul nemilos creștinesc al sârbilor, este un eveniment epocal, aproape nevisat, într-o lume necivilizată să se întâmple. În această conjunctură m-am aflat eu cu prieteni şi oameni cu frică de Dumnezeu, atunci când s-a pus temelia primului ziar în limba română, într-o tara neprielnică şi sufocată de agresiuni şi neînțelegeri ca Serbia.
Cei care îndrăzneau în Serbia să se gândească la lucruri atât de sfinte şi omenești, de fapt fuseseră scăpați de la moarte cu doi ani mai înainte, atunci când i-am scos pe patru români timoceni dintr-un lagăr de prizonieri, ce-şi aveau locațiunea în cetatea bastion din Timișoara de azi.
Așa se întâmplă că prin luna octombrie 1944, după ce armata sovietică a trecut Dunărea pe la Hinova, Vârbiţa Mare în Timoc Serbia, românii din acest teritoriu au început să se organizeze şi s-au gândit şi la viitorul culturii şi limbii românești, interzisă de către statul de drept până şi în zilele de azi.
Un fost partizan comunist din armata titoistă, ajuns comisar politic pentru armata de eliberare iugoslavă din Serbia de Răsărit, avocatul Atanasie Radulovici, născut în Kobişniţa, lângă Negotin, îmi trimite printr-un curier o scrisoare să vin neapărat la Negotin, să trec Dunărea fără pașaport, că are el grijă deoarece deține o putere nelimitată în provincie şi să profităm ca împreună să înființăm primul ziar românesc la românii timoceni, de la facerea lumii.
Inițiativa mi s-a părut a fi de o inspirație venită de la Dumnezeu. Însă era greu să mă decid să trec în astfel de condiții Dunărea pentru că era riscul enorm de mare să nu mă mai întorc. M-am consultat cu prietenii din Turnu Severin, de la București, cu regretatul Iuliu Maniu şi cu dr. Nicolae Lupu, Petre Brașoveanu şi alții, dacă este bine sau nu să trec Dunărea pentru scopul arătat. Ei bine nu am găsit la nimeni o înțelegere, încât să mă încurajeze să merg la această întâlnire de o însemnătate atât de mare pentru românii timoceni.
De aceea am decis să risc, pentru că judecam astfel: „dacă merg şi reușim să scoatem un ziar românesc, este o biruință, chiar dacă eu nu m-aș mai întoarce". Prin urmare, m-am decis lăsându-mă în voia soartei şi l-am rugat pe amicul meu Tasa Radulovici, să mi-l trimită însoțitor pe marinarul din satul Prahova, Toză Sârbu, care să tracă la Gruia cu arma, să mă protejeze cât timp voi sta la Negotin.
Am plecat într-o zi convenită cu amicul meu, marinarul a trecut la Gruia în port şi eu am ajuns la Rădoivăţ în familia judecătorului Oprea, pe care îl cunoșteam, şi care m-a transportat la Negotin, cam vreo 7 kilometri cu șareta proprie.
Discuțiile noastre s-au purtat în Casa Armatei din Negotin, unde Tasa Radulovici m-a așteptat, având curtea instituției plină de rezerviști chemați să fie trimiși la război pentru eliberarea Belgradului de sub ocupație germană şi bulgară. Când am pus piciorul pe prima treaptă a scării de la comandament şi am aruncat ochii peste mulțime, cei mai mulți mă cunoșteau şi au început să strige „Sandu, Sandu...vrem școli, vrem biserici...". În față erau câțiva învățători, l-am recunoscut pe dascălul Nicolici de la Corbova, de la Mocrani şi alte sate. M-am întors cu faţa spre mulțime, i-m salutat şi i-am mulțumit, spunându-le că „drepturile lor nu stau în mâna mea, sau în puterea mea, ci stau în mâna lor şi în puterea lor".
După aceea, am discutat amănuntele înființării ziarului „Vorba noastră", cum să obținem hârtie de tipar de la București şi ce stratagemă va trebui folosită pentru ca să se aleagă şi armata comunista a lui Tito cu un folos de pe urma acestei ecuații.
Eu mă pregătisem de la București să merg în Bosnia la statul major al mareșalului Tito şi să îi cer un mic interviu. În acest scop am obținut o legitimație semnată de directorul Voinea, iar numele meu pe document era următorul, „Sandu Zlocuteanul, corespondent la Belgrad al Agenției de presă, Rador". Aprobarea pentru obținerea unui interviu din partea mareșalului Tito mi-a fost respinsă de către comandantul militar al regiunii Timocului, un anume Angelkovici. Acesta mă socotea un fel de infractor pentru statul comunist iugoslav şi avea gânduri întunecate cu mine; dacă nu era Tasa, să-l convingă că nu sunt periculos, că nu am comis nici un rău, nu se știe ce se putea întâmpla.
Era ziua de 7 noiembrie 1944, am coborât după ce am pus la cale o călătorie a mea până în satul natal Zlocutea – Alexandrovaţ şi modalitățile obținerii de la guvernul României a hârtiei şi a unor furnituri alimentare pentru armată. Erau în curtea casei armatei şi așteptau să fie îmbarcați în vagoane şi trimiși pe front în Bosnia. Mai mulți tineri erau chiar din satul meu şi atunci l-am rugat pe Tasa, spunând-i mai mult în șoaptă, cam așa: „Lasă-i pe amărâții ăștia şi cheamă-i altădată, fă-le acest bine dacă vrei să te vadă Dumnezeu, că numai El va fi cu tine", şi așa a şi făcut, toți au plecat acasă, iar eu cu cei din Zlocutea aproape am umplut un vagon. Era o bucurie pe fețele unor frați nenorociți care scăpaseră de sub administrația bulgărească. A mers cu mine şi ocrotitorul meu, Toză Sârbu, iar a doua zi la înapoiere, când urma să mă însoțească până în port la Rădoivăţ, împreună cu un fost ziarist sârb, Marinko Paunović, căsătorit cu o româncă din Korbovo, pe care l-am sprijinit cu alimente vreo trei ani, dintr-o dată m-au părăsit dispărând în mulțime, rămânând numai cu sora mea, cu văru-meu Velko şi cu cumnatul acestuia Bogomir a lui Lăpădat. Ei voiau să meargă până la Turnu Severin, să facă niște cumpărături pe care aici nu le puteau găsi.
După ce am trecut calea ferată şi am apucat pe șoseaua ce șerpuia spre Rădoivăţ, la numai vreun kilometru am văzut multă lume pe un tăpșan adunată şi aproape încremenită în faţa unor partizani naționaliști sârbi, ce fuseseră împușcați chiar în noaptea aceea. Am presimțit că acolo nu este ceva curat şi am ezitat să merg, însă nici soru-mea şi nici ceilalți nu se mișcau din loc şi priveau crucindu-se ca la o minune ce numai în Serbia se poate petrece. Era un timp cețos, nu vedeai la 50 de metri şi ziua era scurtă, mă gândeam că până seara nu o să putem trece Dunărea, de aceea am sărit șanțul şi m-am dus să văd ce mai pot face confrații noștri sârbi în vremuri învrăjbite ca acelea.
Când am ajuns şi am văzut mai multe cadavre împușcate în cap, cu mâinile legate la spate cu o sârmă, izbutiseră sărmanii să se ridice cu pieptul deasupra pământului ca şi când ar fi încercat un zbor în lumea nebinecuvântată. Creierii risipiți în stânga şi în dreapta puteau să îl îmbolnăvească pe un om normal şi sănătos. Asemenea masacru, nu văzusem dar nici nu citisem că e posibil să se petreacă în lumea fără de suflet.
Am ajuns la Rădoivăţ spre seară şi nu găseam barcă care să ne treacă Dunărea. De asemeni nu aveam pașaport nici unul dintre noi cei patru care călătoream în România. Mai târziu mi-am dat seama că intenționat partizanii care mișunau prin sat şi trăgeau focuri de armă când într-o curte, când în alta, te făcea să crezi că ești ajuns la marginea iadului şi de aici nu ai nici o salvare. Încercările de a-i îmbuna pe partizani când cu bani, când cu alte momeli, nu dădeau nici un rezulta. Până la urmă am izbutit să aflu că sunt în căutare de a cumpăra un bou pentru a-l tăia şi trimite carne armatei. Eu i-am promis șefului acestora că le cumpăr un bou dincolo la Gruia, pe care-l pot tăia şi până seara au carnea. După ce s-a convins că poate avea încredere în promisiunile mele, a zis că el merge cu oamenii lui să ia carnea, iar eu să plătesc. Cum am ajuns în port, domnul vameș șef Petrică Brașoveanu s-a dus cu partizanii în sat, au plătit carnea şi s-au întors în Serbia cu barca plină. La Severin am ajuns noapte cu o căruță şi am fost legitimați de către armata sovietică de câteva ori. Merită să vă spun că toate locuințele pe care le-am avut în Severin au fost bombardate şi făcute scrum de aviația americană, începând din luna aprilie până prin luna august. De aceea nu știam pe unde să mă mai ascund. La urma urmei m-am mutat în satul Șimian, într-o casă de margine.
A doua zi am aflat din presă, din ziarul Scânteia şi România Liberă că şi viitorul ministru de externe, Grigore Preoteasa, care a murit într-un fel de accident de avion la coborârea pe aeroportul Moscova, a făcut şi el o călătorie la Negotin pentru a cere îngăduința să ia un interviu mareșalului Tito. Însă nu i s-a permis. Rețin din ziare că omul politic amintit s-a mirat că oamenii din sate vorbeau românește, precum şi căruțașul şi nu înțelegea miracolul, de unde vor fi învățat.
Cam a treia zi a sosit la mine Voilav Baldjici, în uniformă de militar german şi în bandulieră cu un pistol mauszer, de fabricație germană. A dormit pe jos, nu a vrut să doarmă cu mine în pat şi purta cu el un geamantan plin cu dinari, să plătească hârtia plus două vagoane de untură, un vagon de zahăr şi un vagon de orez.
Călătoria la București nu ar fi fost posibilă atunci pentru că toate trenurile erau militarizate, circulau numai trenurile sovietice, dar am găsit o soluție ca prin jandarmeria municipală, care avea un autobuz, să putem călători la Craiova, unde am dormit o noapte la un hotel destul de modest, iar a doua zi ne-am urcat clandestin pe un tren de marfă, care a oprit la București, astfel că am scăpat cu bine. Aci am apelat la Ministerul Economiei, să fim primiți de către ministrul Tudor Ionescu.
Pe atunci era timp de război şi era greu să ajungi la un ministru, însă când a auzit că este vorba de o delegație de la românii din Timoc, imediat ne-a primit şi nu a mai fost nevoie să apelăm la Iuliu Maniu sau alții, care oricum ne-ar fi sărit în ajutor. Ministrul Tudor Ionescu a fost bucuros că are prilejul să-i ajute pe românii timoceni din Serbia de Răsărit. El a aprobat un vagon de hârtie de ziar şi patru vagoane de alimente pentru armata comunistă a lui Tito. Când am vrut să plătim contravaloarea hârtiei şi alimentelor, ministrul a spus: „facem această gratuitate pentru frații noștri din Serbia, încât ei să aibă jumătate de vagon de hârtie, iar jumătate să fie folosită pentru ziarul „Borba" de la Belgrad, care nu avea hârtie şi apărea când şi când, iar restul se dă armatei iugoslave, ca să se știe că noi românii știm să recunoaștem atunci când guvernanții sârbi își apleacă urechea la nevoile şi grijile sărmanilor frați români din Serbia.
Cam așa s-au întâmplat lucrurile până când în cele din urmă, cam prin luna martie 1945, a apărut primul număr din ziarul „Vorba noastră", pe care l-am păstrat, iar la cel de-al doilea număr am trimis o scrisoare anonimă exprimându-mi anumite păreri în legătură cu unitatea fraților români din Serbia de Răsărit, că acum este momentul să alcătuiască o delegație şi să merge la mareșalul Tito, pentru ca printr-un memoriu argumentat să ceară școli în limba lor maternă, așa cum au românii din Banatul de Vest, lucru pe care l-au şi făcut.
A fost o perioadă înfloritoare din 1960 înainte, nu numai pentru cetățenii iugoslavi dar şi pentru românii din Serbia. Ziarul „Vorba Noastră" apărea săptămânal, îl primeam la ambasada României din Belgrad şi ne întâlneam cu cei vreo 5 deputați ai românilor din Timoc. Ziarul a apărut la Zajecar, în grai muntenesc sau bănățean şi atunci nu se făcea deosebire nici de către administrația iugoslavă între denumirea de român şi vlah. Românii între ei își ziceau că sunt rumâni iar sârbii le ziceau când vlah când rumân.
Tot atunci au avut şi un post de radio la Zajecar, tot în limba română şi nu a pierit nici un sârb, nici un politician, nici un polițist, n-a pierit nici Serbia, nici Iugoslavia, ci dimpotrivă au început să înflorească spre invidia țârilor din răsărit, căzute sub cizma nemiloasă a comunismului sovietic. Românii din Timoc au rămas în Serbia, tot așa cum au fost, fără să fi păgubit cu ceva statul în care trăiesc.
Datorită biroului informativ de a București, în 1948 ziarul „Vorba Noastră" a fost suspendat, deci desființat, iar piesele postului de radio Zăiceri al românilor din Timoc a fost transferat albanezilor de la Kosovo, pe care Tito şi comuniștii lui îi lăudau pentru faptele de arme împotriva fascismului, iar pe Albania o socoteau o mare putere în Balcani, de aceea în 1946 trimiseseră vreo două divizii în Albania, ca să instruiască armata populară şi să se alcătuiască o federație între Albania şi Republica Federativă Iugoslavia. Iată că există o posibilitate de federalizare a provinciei Kosovo cu „prietenii lor sârbi". Bine ar fi să se înțeleagă așa cum s-au înțeles sub administrația Tito, însă Tito era un croat, nu era sârb. Din 1948 până 1992, timp de 44 de ani ziarul nu a mai apărut, dar a văzut lumina zilei odată cu renașterea Mișcării democrate a român vlahilor din Serbia, în frunte cu Dimitrie Crăciunovici şi Cedomir Pasatovici. Ziarul a apărut când la Zăiceri, când la Novisad, unde era redactor șef, Idvoreanu şi i s-a curmat apariția în 1999, odată cu moartea redactorului (...). (Cristea SANDU TIMOC – 16 noiembrie 2007)

Mărturii mai recente

Iată ce scria profesorul, jurnalistul și publicistulVictor Rusu, de la Drobeta Turnu Severin, despre „Vorba Noastră", în ziarul „Informația de Severin", la doar câțiva ani după consemnarea lui Sandu Timoc. Și din acest minunat text putem descoperii puritatea adevăratei publicații „Vorba noastră":

Sunt, de mai bine de jumătate de secol, un împătimit cititor şi iubitor de presă, de toate genurile, dar vă mărturisesc cu toată sinceritatea că niciodată nu am citit cu atâta febrilitate, cu atât de viu interes, o publicaţie, cum am citit revista fraţilor noştri români din Serbia, cu titlul inspirat, cuceritor de simplu, „Vorba Noastră".

Lectura atentă, aprofundată, a întregului sumar al revistei, bogat, cu o tematică şi o ideatică diversă, majoră, de o stringentă actualitate, mi-a generat emoții şi trăiri rare, de bucurie şi satisfacție intelectuală, de stimă, prețuire şi dragoste colegială şi frățească, pentru înzestrații şi entuziaștii ei redactori şi colaboratori, care, în condiții total nepropice oricăror inițiative cultural-artistice de anvergură şi puternice, îndelungi reverberații afective şi civice, de fățișă, obstinată, absurdă ostilitate a guvernanților Serbiei de azi, sub zodia malefică a unor incredibile, stupefiante discriminări etnice, susţinute, metodice, sistematice, inacceptabile, au izbutit, totuși, să finalizeze, la un nivel publicistic cu totul remarcabil, o asemenea veritabilă ctitorie a spiritului românesc în acțiune. Chiar frontispiciul impresionant al revistei, „Vorba Noastră" cu mult profesionalism şi înțelepciune conceput, ne furnizează nebănuit de multe informații de cea mai mare însemnătate, despre dramaticul, pilduitorul ei destin publicistic. Astfel, aflăm că această splendidă revistă a românilor din Serbia, de pe Valea Timocului (Nord-Estul Serbiei), de pe Valea Moraviei (Nord-Vestul Bulgariei) şi din regiunea A. P. Voivodina, a mai apărut, într-o altă serie şi în alt context politico-social, acum aproape jumătate de secol şi se reia tipărirea ei, într-o nouă serie, după 44 de ani, pentru că noii editori au ținut să precizeze încă din frontispiciu: „După 44 de ani, iarăși vedem FOAIA care se numește <>". Tot în frontispiciul revistei a fost inclus şi un superb, răscolitor MOTO, care spune, lapidar, aforistic, totul despre orientarea şi nobilele, înălțătoarele ei meniri: „Limba lui care o lasă, blestemat să fie-n casă!" Dar cele mai importante informații furnizate de admirabilul (chiar din punct de vedere grafic este foarte reușit!) frontispiciu al revistei „Vorba Noastră" rămân totuși, acestea: „Revistă editată de Mișcarea Democrată a Românilor din Serbia, cu sprijinul Departamentului pentru Românii de Pretutindeni, pentru românii din toată lumea".

Etichetat cu
   Ministerbannernou1240x156v4

 

 

RECOMANDATE

Contact Info.

  • Jurnal Românesc este în slujba românilor de pretutindeni. Așteptăm sugestiile, informațiile și problemele dumneavoastră la adresele portalului.
  • Drobeta Turnu Severin.
  • +40 728 317685
  • Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea.
We use cookies to improve our website. By continuing to use this website, you are giving consent to cookies being used. More details…