Motto: „Înaintaşii neamului românesc din Bucovina de Nord, au lăsat urme semnificative atât în istoria şi cultura Ucrainei (Mitropolitul Kievului Petru Movilă, folcloristul şi savantul Acad.Grigore Bostan, coatutorul Constituţiei Ucrainei şi europarlamentarul Dr. Ion Popescu, faimoasa cântăreaţă Sofia Rotaru ş.a.m.d.), cât şi ale neamului românesc din Țară (fraţii Hurmuzachi, Ioan Mihaly de Apşa, Iancu Flondor, Dmitrie Onciul şi Ion Nistor, poeţii Arcadie Suceveanu, Vasile Tărâţeanu etc.). De la gimnaziul din Cernăuţi, îndrumat de Aron Pumnul, şi-a luat zborul simbolul românismul Mihai Eminescu. O eventuală enciclopedie consacrată personalităţilor reprezentative ale comunităţilor româneşti din Ucraina ar întruni câteva volume... Fiind cetăţeni loiali ai statului ucrainean îşi revendică în permanenţă drepturile fireşti de a fi români, de a se considera populaţie autohtonă, de a se bucura de standartele europene în domeniul drepturilor omuluiu, de drepturile şi libertăţile funamentale ale minorităţilor etnice. ” - doctor Ion Popescu, Cernăuți

„Izvorul tuturor răutăților și pustiirii acestor părți, a Moldovei Țării de Sus, este risipa și pustietatea cauzată de către ucrainienii cazaci, stingerea țării noastre". Așa caracteriza cronicarul Miron Costin acțiunile politice ale lui Bogdan Hmelnițki, considerat la Kiev drept “întemeietorul statului ucrainean”. Miron Costin și-a exprimat temerea profetică că "răutățile" vor afecta și viitorul: "…cu cale ne este și nouă a pomeni povestea lui Hmil, hatmanul căzăcesc, de la care vremi s-au început și răul nostru, în care și până astăzi ne aflam cu acest pământ la cumplite vremi și Dumnezeu știe de nu și peste veacul nostru trăitoare".

Relațiile româno-ucrainene au demarat în vremea lui Hmelnitki, care a invadat de câteva ori voievodatul Moldovei, “încuscrindu-se” cu forța cu Vasile Lupu, care a dat-o pe Ruxandra, dupa fiul hatmanului, Timus, descris astfel: "ce numai chipul de om îl avea, firea toată fiindu-i de fiară sălbatecă". Hmelnițki și-a început oscilațiile politice printr-o rebeliune împotriva polonezilor, pentru ca mai apoi să se alieze cu tătarii, invadând și prădând pe toți vecinii săi, pentru ca în final să se arunce în brațele Moscovei, deschizând drumul acesteia către Europa.

Independența Ucrainei, doar după 1991, trage după ea toate tarele regimului sovietic. Fără să aibă parte de nici o altă tradiție statală, Kievul promovează în continuare politicile sovietice, modul sovietic de a privi lumea, pe care încearca să le acopere cu o poleială democratică (inclusiv după schimbarea cu noul regim, presupus ‘democratic’). Fiind de fapt numai o replică miniaturizată a imperiului sovietic, Ucraina pare că nu știe și nu poate să abordeze într-un mod diferit relațiile cu vecinii săi, decât prin promisiuni despre democrație false, și acțiuni deschise sau conspirativ dictatoriale (vezi asaltarea ecologică a canalului Bâstroe, sau deznaționalizarea forțată a românilor prin persecutarea mass-mediei și a intelectualilor români din teritoriile ocupate.

Am rugat pe Doctorul Ion Popescu, de la “Centrul Bucovinean Independent de Cercetări Actuale” din Cernăuți, ca să ne edifice mai detailat asupra istoriei și a realităților românilor din teritoriile ocupate atât de fraudulos de Ucraina, cel mai recent ca ‘dar’ din partea Rusiei de independență față de...ruși și ‘re-cedate’ în mod repetat de către guvernele Iliescu-Constantinescu. Iată ce ne-a relatat:

Premergătorii românilor din Ucraina (gaeto-dacii) au fost atestaţi în aceste teritorii cu mult mai înainte deсât strămoşii slavi ai ucrainenilor (populaţiei titulare de azi).

Locuind compact în zona nordului Maramureşului istoric (regiunea Transcarpatică), nordul Bucovinei, nordul Basarabiei, Ţinutul Herţei (regiunea Cernăuţi) şi sudul Basarabiei (regiunea Odesa) din imediata apropiere cu frontiera României, şi mai dispersat în Transnistria ucraineană (regiunea Odesa) până la şi după Bug (regiunile Kirovograd, Nicolaev, Herson, Dnepropetrovsk etc.), românii în zonele de trai tradiţionale reprezintă, alături de ucraineni (huţani, ruteni etc.) populaţia autohtonă a Ucrainei.

Înaintaşii neamului au lăsat urme semnificative atât în istoria şi cultura Ucrainei (Mitropolitul Kievului Petru Movilă, folcloristul şi savantul Acad.Grigore Bostan, coatutorul Constituţiei Ucrainei şi europarlamentarul Dr. Ion Popescu, faimoasa cântăreaţă Sofia Rotaru ş.m.a.), cât şi ale neamului românesc (fraţii Hurmuzachi, Ioan Mihaly de Apşa, Iancu Flondor, Dmitrie Onciul şi Ion Nistor, poieţii Arcadie Suceveanu, Vasile Tărâţeanu etc.). De la gimnaziul din Cernăuţi, îndrumat de Aron Pumnul, şi-a luat zborul simbolul românismul Mihai Eminescu. O eventuală enciclopedie consacrată personalităţilor reprezentative ale comunităţilor româneşti din Ucraina ar întruni câteva volume...

„Trezindu-se în urma diferitelor cotituri ale istoriei” în actualele teritorii ale Ucrainei, populaţia românofonă s-a asimilat complet (în cazul „bolehovenilor” şi „volohilor” din Pocuţia şi Galiţia) sau parţial (în zona dintre Nistru şi Bug), supravieţuind, totuşi, din punct de vedere etnolingvistic în regiunile Cernăuţi, Transcarpatia şi Odesa.

Perioada sovietică, care a dus la deportări masive şi asimilări artificiale, totuşi, nu a putut „înghiţi şi dizolva” în oceanul slav elementul est-romanic. Românii au supravieţuit.

Renaşterea etnică generată de prăbuşirea imperiului totalitar-comunist a dus indubitabil nu numai la apariţia Ucrainei ca stat independent, dar a generat şi renaşterea tradiţiilor strămoşeşti în rândurile românilor băştinaşi „uitaţi” în urma „istoriei buciumate”, dincolo de hotarele Statului Român, însă nu şi ale etno-arealului românesc, ale Patriei Românești, pentru că: „Patria noastră, — după Nichita Stănescu, - este limba Română”.

Statistica ucraineană oficială, după tradiţia sovietică, împărţeşte greșit și arbritar populaţia românofonă în „români” şi „moldoveni”.

Este de menţionat faptul că, la recensământul din 1959, populaţia vorbitoare a limbii lui Eminescu era mai puţin numeroasă. Însă, binecuvântată de Dumnezeu şi iertată de-a mai trece prin deportări și masacre, populaţia românească din Ucraina, în pofida asimilărilor masive din Transnistria şi, mai ales, din regiunile de dincolo de Bug, în Bucovina, Herţa, nordul Maramureşului istoric, nordul şi sudul Basarabiei a început să sporească, ajungând să ocupe locul trei (bineînţeles, dacă nu este divizată în cele două „etnii” diferite, româno/”moldovenească„) din Ucraina.

REGIUNEA CERNĂUŢI (Nordul Bucovinei, nordul Basarabiei şi Ţinutul Herţa)

„Uitaţi” mult timp de Ţară, împrăştiaţi prin pustele Siberiei, Kazakstanului, Kareliei, bravii nepoţi ai soldaților de hotare ai lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, au lăsat rădăcini adânci şi au semănat seminţe bune în pământul limbii române, scăldat din plin în sângele şi sudoarea neamului, - seminţe, care odată cu primele raze ale libertăţii, au re-încolţit-, iar codul genetic bazat pe moştenirea lui Decebal şi Traian, Bogdan şi Ştefan, ale Hurmuzachilor, Aron Pumnul şi Eminescu, Flondor şi Nistor, au înprăştiat negura neştiinţei şi a fricii şi au dat un imbold regăsirii tradiţiilor strămoşeşti.

Încă până la căderea regimului comunist în Patria-Istorică, în condiţiile statului totalitar sovietic în mai 1989, la Cernăuţi, sunt reluate tradiţiie ‚Societăţii Pentru Cultură și Literatură în Bucovina’, – înfiinţată în 1862 -, pe baza cărora a fost constituită ‚Societatea Pentru Cultură Românească’ (pe atunci moldo-română) „Mihai Eminescu” (preşedinte-fondator, prof., membru de onoare al Academiei Române, Dr. Grigore Bostan, azi preşedinte în exerciţiu – Arcadie Opaiţ). Abia peste un an apare organul Societăţii - Ziarul „Plai Românesc” (Redactor - poetul Vasile Tărăţeanu, azi redactor la „Arcaşul”).

În 1990 sunt înfiinţate societăţile româneşti: Societatea Cultural-Bisericească „Mitropolitul Silvestru” (Preşedinte — părintele Mihai Ivasiuc), Asociaţia +tiinţifico-Pedagogică Republicană ,,Aron Pumnul” (Preşedinte - doctor docent Aurel Constantinovici), Societatea Foştilor Deportaţi „Golgota” (Preşedinte — arhivistul Petre Grior), Societatea doamnelor române creştine şi democrate (Preşedintă d-na Victoria Ivasiuc), Alianţa Creştin-Democrată a Românilor din Ucraina (Preşedinte - medicul Constantin Olaru) . Pe parcurs s-au fondat: Clubul Cultural Sportiv „Dragoş-Vodă” (Preşedinte de onoare – Dr. Ion Popescu, Director administrativ – Mihai Dârda, Preşedinte în exerciţiu – Aurica Bojescu), Editura „Alexandru cel Bun” (Director – acad., Dr. Alexandrina Cernov), Liga Tineretului „Junimea” (Preşedinte de onoare – Dr. Ion Popescu, Preşedinte-fondator – Liviu Rusu, Preşedinte în exerciţiu –Vitalie Zâgrea), Fundaţia „Casa Limbii Române” (Director – Vasile Tărâţeanu), Uniunea Scriitorilor (Preşedinte Ilie Zegrea), Centrul Bucovinean Independent de Cercetări Actuale (Preşedinte de onoare – Dr.Ion Popescu, Preşedinte în exerciţiu – Aurica Bojescu). În 2004 este înregistrată oficial Uniunea Societaţilor Româneşti din regiunea Cernăuţi „Pentru Integrarea Europeană” (Preşedinte de onoare – Dr.Ion Popescu, secretar executiv – Aurica Bojescu). Au apărut publicaţiile – „Arcaşul” (redactor – Vasile Tărâţeanu), ziarul republican „Concordia” şi revista pentru copii „Făgurel” (Simion Gociu), revistele ştiinţifice „Glasul Bucovinei” (Dr. Alexandrina Cernov) şi „Ţara Fagilor” (Dumitru Covalciuc), ziarele „Junimea” (Liviu Rusu) şi „Lumea-Світ” (Constantin Covalciuc) etc. În 2002 devine indepentent fostul ziar al autorităţilor „Zorile Bucovinei” (Nicolae Toma).

La 7 iunie 1992 are loc Primului Congres al Românilor-Moldoveni din Regiunea Cernăuţi, în cadrul căruia a fost adoptat „Programul de Dezvoltare Naţional-Culturală al Românilor” (alcătuit în conformitate cu legislaţia ucraineană şi internaţională de către doctorandul (la acel moment) Ion Popescu şi redactat de preşedinta la acel timp a societăţii „Mihai Eminescu”, Conferenţiarul universitar dr. Alexandrina Cernov (azi director la editura „Alexandru cel Bun”), şi care printre altele prevedea: „acordarea statutului de limbă oficială limbii române în localităţile populate de români...”, „asigurarea editării unor reviste ştiinţifice şi literare în limba română”, „editarea de anale ştiinţifice şi monografii în diferite domenii în limba română”, „inaugurarea unui centru de cercetări ştiinţifice de românologie”, „pregătirea cadrelor de specialişti în România, Republica Moldova şi în alte ţări”, „inaugurarea unei bibliogteci româneşti”, „asigurarea pentru generaţia tânără a studiilor medii de specialitate şi superioare în limba română”, „deschiderea unei Universităţi româneşti”, „studierea limbii şi literaturii române în toate şcolile din localităţile româneşti, precum şi în cele cu populaţie mixtă”, „deschiderea a noi clase şi şcoli pentru români”, „asigurarea şcolilor româneşti cu manuale şi trecerea lor la programele pentru gimnaziile şi liceele din România...”, „ redeschiderea teatrului şi filarmonicii româneşti la Cernăuţi”, „organizarea unor festivaluri de muzică populară, uşoară şi clasică românească”, “garantarea reprezentării în Parlament şi organele executive centrale şi locale” etc. Aceste revendicări, cu unele completări, au fost susţinute şi de cele 3 congrese ale intelectualităţii (1999,2000,2001).

În perioada 1994-2002 românii bucovineni prin persoana Dr.Ion Popescu au fost prezenţi în Parlamentul Ucrainei, în 1994-1998 – în Adunarea Parlamentară de colaborare economică din bazinul Mării Negre, iar în 1996-2002 – în AP a Consiliului Europei. În 1998-2002 au avut 24 de deputaţi în Consiliul regional Cernăuţi, după 2002 – doar Vasile Tărâţeanu, Simion Gociu şi Aurica Bojescu continuă să reprezinte în mod foarte competent interesele românilor din zonă în Consiliul Regiunea Cernăuţi (ceilalţi deputaţi de origine română reprezintă partide diferite sau administraţia de stat, adică fac jocul administrației anti-românești). ACDR-ul face parte din Uniunea Federativă a Minorităţilor din Europa, iar preşedintele ei – Constantin Olaru este membru al Consiliului consultativ al liderilor societăţilor etnice de pe lângă Preşedintele Ucrainei.

În regiunea Cernăuţi ultimul recensământ a înregistrat 181.780 de români (114.555 de persoane s-au declarat români şi 67.225 – moldoveni) sau 19,78% din populaţia regiunii (în 1989 – 19,67%) – cu 3.056 persoane sau cu 1,65% mai puţin decât în 1989. Locuiau compact în suburbiile or.Cernăuţi şi în 108 de localităţi a regiunii şi în anul 2000 aveu 86 de şcoli româneşti (22 mii elevi) şi 6 mixte (1,8 mii elevi) . În 19 sate cu populaţie românească (în care chiar şi în biserică se oficiază româneşte) existau doar şcoli ucrainene iar limba maternă nici nu este studiată (Colincăuţi-Hotin – în 1989: 4.672 sau declarat moldoveni şi 21 români, Şişcăuţi-Secureni – 1.064 moldoveni şi 5 români, Cotileu-Noua Suliţă – 1.454 moldoveni şi 4 români, Valea-Cosminului-Hliboca – 907 moldoveni şi 138 români, Ceahor-Hliboca – 1.095 moldoveni şi 221 români ş.a.m.d.). Este de remarcat și trist-ironic că la începutul puterii sovetice (în anii 40) în regiune funcţionau 114 şcoli mai multe, cu predarea în limba română.

În satele cu populaţie majoritară românească bisericile ortodoxe şi protestante oficiază în limba română.

După cum e şi firesc, sufletul românismului din Ucraina este concentrat în capitala Bucovinei la Cernăuţi. Aici strănepoţii lui Burebista, Decebal şi Traian, nepoţii lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, călăuziţi de moştenirea lui Mihai Eminescu şi Ciprian Porumbescu, în ciuda tuturor greutăţilor, vor întreţine vie făclia spiritualităţii neаmului-martir.

TRANSCARPATIA (Nordul Maramureşului istoric)

Majoritatea absolută din cei 32.152 de români maramureşeni din Transcarpatia locuiesc într-un masiv compact între Tisa şi Carpaţii ucraineni la frontieră cu România, fiind înconjuraţi de satele ucrainene (de ruteni sau huţani) şi maghiare, dar sunt înglobaţi în două raioane teritorial-administrative vecine diferite Teaciv (Teceu) şi Rahiv (Rahău). Românii din Transcarpatia au devenit a treea etnie din regiune (în comparaţie cu 1989 i-au depăşit numeric pe ruşi – numărul cărora a scăzut de la 49 de mii în 1989 la 30.993 persoane în 2001), fiind depăşiţi doar de ucraineni (inclusiv ruteni şi huţani) – 1.010.127 persoane şi unguri – 151.516.

Cu toate că numeric populaţia localităţilor majoritare româneşti ar atinge cifra de peste 40 de mii de locuitori, cu toate acestea nu a fost organizat un raion naţional-teritorial majoritar românesc. Românii, constituind 12,4% (în 1989 - 11,7%) din populaţia raionului Teaciv (cel mai mare raion rural din Ucraina – 171,9 mii de locuitori) şi 11,6% (în 1989 - 11,2%) din populaţia raionului Rahiv (unul dintre cele mai mari raioane din Ucraina din punct de vedere teritorial şi cu o populaţie de peste 90,9 de mii de locuitori), locuesc în cel mai compact areal românesc din Ucraina şi constituie majoritatea absolută în 13 localităţi - 9 din raionul Teaciv (Teceu): orăşelul Solotvino (Slatina), localităţile Dibrova (Apşa-de-Jos cu cotul Valea-Malului), Glubochii Potoc (Strâmtura), Topcino (Teteş), Podişor, Bescău, Cărbuneşti, Bouţul Mare şi Bouţul Mic) şi 4 din raionul Rahiv (Rahău): Belaia Ţercovi (Biserica Albă), Srednee Vodeanoe (Apşa-de-Mijloc), Plăiuţ şi Dobric. Mai locuiesc români (într-un număr neînsemnat) în oraşele Ujgorod, Mucacevo, Teaciv, Rahiv etc. Mai vorbesc româneşte, deşi mulţi s-au declarat ucraineni, circa 40% din populaţia satului pe cale de ucrainizare Vodiţa (Apşiţa Veche), în satul Gruşevo (aici a funcţionat mănăstirea istorică românească din Peri), româna mai este vorbită în unile familii din satele raionului Vinogradovo, iar româna veche - de către circa 1-1,5 mii de „volohi-loşcarini”, declaraţi şi trecuţi ca ucraineni sau romi, din satele Mircea de pe graniţa cu Slovacia (raionul Velykyi Berezin) şi Poroşcovo de la poalele Munţilor Păduroşi (raionul Perecin) din „insuliţile valahe” (fără şcoală şi biserică românească) - la 35 km la nord (Mircea) şi la 45 km la nord-est (Poroşcovo) de Ujgorod, la 40 km între ele şi circa 200 km – de masivul românesc de pe Tisa.

Românii din Transcarpatia au 11 şcoli cu predarea în limba română şi 2 mixte, iar în şcoala Nr.2 din Slatina în anul 2000 au fost deschise primele clase de liceu.

În total în limba maternă română în anul şcolar 2002/2003 erau instruiţi 4.634 de elevi sau 2,3% din populaţia regiunii. În aceste instituţii lucrau 310 de cadre didactice, dintre care 173 aveau studii superioare complete, 10 – studii superioare incomplete şi 118 – medii de specialitate (au absolvit şcoli pedagogice). Numai în anul de învăţământ 2002/2003 în Universitatea de stat din Ujgorod (Catedra de Limba şi Literatura Română), Institutul de Informatică, Economie şi Drept de Stat din Ujgorod, Institutul Tehnologic din Mucacevo şi Şcoala Muzicală din Ujgorod 30 de studenţi–absolvenţi ai şcolilor româneşti din regiune, studiau limba română, încă 35 de absolvenţi români îşi continuau studiile în instituţiile de învăţământ din România.

În regiunea Transcarpatică pentru deservirea necesităţilor culturale ale românilor în mod oficial funcţionează 7 cămine culturale cu 32 de colective 1.100 de artişti amatori, 2 şcoli muzicale – la Slatina şi Apşa-de-Jos, 8 biblioteci cu un fond de 12.500 de cărţi. Festivalul tradiţional anual „Mărţişorul” se organizează şi, prin rotaţie, ajunge în fiecare localitate românească cu participarea artiştilor din toate satele din zonă. Deşi insuficient, dar în fiecare marţi şi joi apar emisiunile TV în limba română „Zi cu zi” şi „Telerevista Săptămânii” (în total – 4,8 ore pe lună), iar în fiecare zi – radioemisiunea „Plaiul meu natal” (8,6 ore pe lună). Deşi neregulat, totuşi a început apariţia ziarelor „Apşa” şi „Maramureşenii”, o parte dintre români sunt abonaţi la ziarul republican „Concordia”.

Situaţia de la sfârşitul anului 2002 ne semnala, că în toate cele 101 de comunităţi confesionale ale românilor din Transcarpatia serviciul divin se facea în limba română. Majoritatea credincioşilor români din zonă au devenit protestanţi, cei mai mulţi făcând parte din Organizaţia religioasă a Martorilor Lui Iehova (având 87 de comunităţi, 32 de case de rugăciuni şi aproape 300 de servitori ai cultului – dintre care 2 cetăţeni ai României), care sunt organizaţi într-o singură regiune teocratică românească din componenţa căreea fac parte 4 raioane teocratice. Pierzând poziţiile tradiţionale, pe locul doi au ajuns credincioşii creştini-ortodoşi din cadrul Bisericii Ortdoxe Ucrainene (Patriarhatul Moscovei). Credincioşii ortodocşi români au 7 parohii cu 6 biserici şi 4 preoţi (1 – cetăţean român), care oficiază în limba română şi mai construiesc o biserică la Plăiuţ (preotul nefiind român). În Transcarpatia mai există 2 comunităţi romano-catolice şi câte o comunitate de protestanţi – Adventişti de ziua a şaptea şi Creştini-baptişti, precum şi o comunitate a Bisericii Nou-Apostolice, în care serviciul este oficiat în limba maternă de către 6 slujitori ai cultului – toţi români.

Românii maramureşeni nu sunt prezenţi în Parlament sau în Consiliul regional, dar, în schimb, au 10 deputaţi raionali sau 0,9% din numărul deputaţilor din regiune: 4 din cei 63 de deputaţi din Consiliul raional Rahău şi 6 din cei 81 de deputaţi din Consiliul raional Teceu. Românii din zonă sunt insuficient prezenţi şi în organele puterii executive din regiune - din 3.359 de slujbaşi de stat din regiune doar 3 sau 0,09% sunt români (toţi de nivel raional: 2 sau 0,7% în Teacev şi 1 sau 0,5% în Mucacevo).

Activitatea naţională şi social-culturală a românilor din Transcarpatia este reanimată şi datorită celor 3 organizaţii oficiale: Societatea Social-Culturală a Românilor din Transcarpatia „George Coşbuc” (organizată în 1989 cu centru la Slatina, 5 filiale legalizate săteşti, circa 1.500 membri, Preşedinte – Iurie (Gheorghe) Opriş), Societatea românilor din Transcarpatia „Ioan Mihaly de Apşa” (organizată în 1999 cu centru cultural la Biserica Albă, 8 filiale legalizate (2 raionale şi 6 săteşti), peste 100 de membri, Preşedinte – Vasile Gh. Iovdi) şi Uniunea Românilor din Transcarpatia „Dacia” (organizată în 1999 cu centru la Apşa-de-Jos, 3 filiale legalizate, circa 100 de membri, organul de presă – ziarul „Apşa”, Preşedinte Ion Botoş).

În comformitate cu rezultatele oficiale, 21,3 mii de români locuiau în raionul Teaciv, 10,5 mii - în raionul Rahiv din teritoriul nordului Maramureşului istoric şi doar circa 300 - în celelalte părţi ale Transcarpatiei.

La 5 decembrie 2001 în total în raionul Teaciv au fost atestate 171,9 mii persoane. Ucraineni au atins cifra de 143 mii persoane sau 83,2% în comparaţie cu 81,9% în 1989 (semnalând o creştere de 105,7%). Românii se plasează pe locul doi cu 21,3 mii persoane sau 12,4% (în 1989 cota lor era de 11,7%), înregistrând un spor de 110,4%.

În raionul Rahiv locuiau 90,9 mii de persoane, dintre care 76,2 mii sunt ucraineni sau 83,8% din numărul total al populaţiei. Faţă de anul 1989 sunt într-o creştere de 107,7%. Au fost atestaţi doar 10,5 mii de români sau 11,6% din populaţia raionului (în 1989 -11,2%), înregistrând în 2001 un spor de 109,2% faţă de 1989.

Deoarece numărul românilor care locuiesc în afara comunelor majoritare româneşti tradiţionale, după datele recensământului sunt doar numai 300, aceasta a stârnit unele nedumeriri în râdurile românilor locali. De exemplu, ziaristul Ion Huzău se întreabă: „Unde sunt românii din Gruşevo-Peri, Teaciv, Bedeu, Ujgorod. Beregovo... Sunt multe semne de întrebare referitor la numărul românilor din raionul Rahiv - doar 10,5 mii persoane. Or, după datele noastre, neoficiale acest număr acoperă doar Apşa-de-Mijloc şi Biserica Albă. Unde sunt cei din Vodiţa-Plăiuţ, Apşa-de-Sus, Velichii Bycikiv (fostul Bocicoiu) etc. Oare din nou se reîntoarce la principiul „Cine împarte (în cazul de faţă „Cine numără”) parte-şi face”?”

Cu toate acestea, totuşi, nu este întâmplător faptul, că românii din Transcarpatia în 1989 într-o proporţie de 98,2 la sută au declarat româna drept limbă maternă şi doar 0,7% - ucraineana, 0,5% - rusa şi 0,5% - maghiara. În zonele locuite astăzi tradiţional compact de românii din Transcarpatia asimilarea lingvistică artificială, în condiţiile actuale, nu are sorţi de izbândă.

În comparaţie cu naţiunile conlocuitoare, la românii maramureşeni (cu excepţia ucrainenilor şi romilor) se înregistrează creşterea sporului natural. De la recensământul din 1989 până la 5 decembrie 2001 numărul românilor a crescut de la 29.485 persoane la 32.100 - cu 2.615 persoane sau cu 8,9%. (vezi Tabelul 3)

După cum ne semnala statistica din 1989, din cei 29.485 de români din Transcarpatia 24.252 sau 82,25% locuiau la ţară (majoritatea orăşenilor – în Slatina), 28.964 au declarat în calitate de limbă maternă româna, doar 198 (90 săteni din alte zone) - ucraineana, 153 (67 săteni) – rusa şi 170 (43 la sate) - altă limbă. Rezultatele noului recensământ au reconfirmat tendinţa.

După cum am putut observa din tabelul 5, românii din Transcarpatia nu sunt predispuşi să se asimileze din punct de vedere lingvistic, iar sporul natural, locuirea tradiţională la ţară şi funcţionarea limbii materne în toate domeniile din zonă (peste 70% din români îşi desfăşoară activitatea într-un mediu românofon) ne permit să constatăm, că la următorul recensământ (la 2010) numărul oficial al românilor din zonă va creşte considerabil şi va atinge cifra de circa 41-42 de mii persoane.

REGIUNEA ODESA (SUDUL BASARABIEI ŞI TRANSNISTRIA UCRAINEANĂ)

Majoritatea persoanelor care s-au declarat moldoveni în regiunea Odesa în 1989 trăiau la sate: din 144.534 persoane – 104.450 sau 72,3% trăiau la ţară. Limba naţionalităţii în calitate de limbă maternă au recunoscut-o 114.650 persoane sau 79,3%, dintre care 92.869 sau 81,0% din moldovenii neasimilaţi trăiau la sate, 7.301 sau 5,05% din moldovenii din regiune (dintre care 5.239 locuiau în satele în care nu mai existau şcoli cu predarea în limba maternă) au declarat în calitate de limbă maternă ucraineana, alţii 22.230 persoane sau 15,4% - limba rusă (majoritatea – 16.147 sau 72,6% din moldovenii rusofoni trăiau în oraşe) şi numai 353 au declarat în calitate de limbă maternă altă limbă (inclusiv şi limba română). Din cei peste 29,5 mii de moldoveni educaţi în sânul altei limbi doar 9.474 sau 32,11% din cei porniţi pe calea înstrăinării mai posedau şi limba naţionalităţii sale.

La recensământul din 2001 moldoveni s-au declarat doar 123.751 de persoane sau cu 20.783 sau 14,38% mai puţin decât în 1989. Era şi firesc ca majoritatea celor care foloseau rusa sau ucraineana în calitate de limbă maternă şi de conversaţie să şi se autoidentifice din punct de vedere etnic delarându-se ca fiind de naţionalitatea care corespunde limbii materne - din cei peste 29,5 mii moldoveni ruso- şi ucrainofoni din regiune mai mult de 2/3 au refuzat la naţionalitatea de moldovean: orăşenii preponderent în favoarea rusificării, sătenii – ucrainizării (moldoveni s-au declarat doar majoritatea celor 9.474 care în 1989 mai cunoşteau limba strămoşilor). La recensământul din 2001 doar 90.690 sau 73,28% dintre moldoveni din regiunea Odesa au declarat „limba moldovenească” drept maternă, în schimb 22.664 sau 18,31% au declarat drept maternă rusa, 9.474 sau 7,66% – ucraineana, peste 800 0,65% – bulgara şi doar de 23 sau 0,02% dintre persoanele care s-au declarat moldoveni au fost recunoscută drept limbă maternă limba română. Despre „românizare” nici nu putea fi vorba.

Populaţia românească moldovenească din regiunea Odesa, în majoritatea ei, la 5 decembrie 2001 locuia în satele rămase ca nişte insuliţe înconjurate de satele bulgăreşti şi ucrainene din zona basarabeană (învecinate, mai aproape de Dunăre în zona Vilcovului şi Chiliei, şi cu câteva sate de ruşi-lipoveni, iar mai aproape de graniţa cu Repulica Moldova – şi câteva sate de găgăuzi) şi ucrainene din cea transnistreană. Majoritatea moldovenilor locuiau în sudul Basarabiei între Nistru şi Dunăre. În biserici limba maternă aproape că nu se folosea.

În regiune la 1.09.2002 funcţionau 18 şcoli: 9 şcoli naţionale (174 clase) şi 9 şcoli mixte (122 clase) - cu predarea în limba română 6.386 de elevi erau instruiţi în limba maternă, în 9 şcoli mixte (31 de clase), iar în 7 şcoli (74 de clase) cu predarea în limba ucraineană 1.715 elevi studiau limba română în calitate de obiect obligatiriu, iar 500 de elevi studiau româna facultativ.

Numărul şcolilor naţionale şi al elevilor se împuţinează mereu. Dacă în 18 şcoli în anul de studii 1999/2000 7.243 de elevi erau instruiţi în limba maternă - ceea ce constituia 2,4% din toţi elevii din regiunea Odesa, atuci în 2001/2002 – 7.210 sau 2,1%, iar în 2002/2003 maximul total doar de 8.601 elevi (inclusiv 1.715 ce studiau româna ca obiect şi 500 – facultativ) sau 2,5% din toţi elevii regiunii se familiarizau cu limba maternă şi în şcoală . Deoarece populaţia matură moldovenească constituie 5,04% din populaţia regiunii - reese, că mai mult de jumătate din copiii persoanelor ce s-au declarat moldoveni nici nu studiază limba maternă şi doar circa 42% din copiii moldovenilor sunt instruiţi în limba lui Eminescu în şcoală.

În anul de studii 2002/2003 în regiunea Odesa lucrau 210 profesori de limba şi literatura română. Peste 90% aveau studii superioare, 29 dintre ei categoria superioară, 59 – I categorie şi 62 – categoria II. Aproape 40% erau în vârstă de până la 30 de ani. În anii 1993-2002 au fost trimişi la studii în Republica Moldova 342 de absolvenţi ai şcolilor naţionale. În România în această perioadă, pe de-asupra cotei inițiale, au plecat 350 de absolvenţi . Cadrele didactice cu specialitatea „Limba română” sunt pregătite la Universitatea Umanistică de Stat din Izmail şi la Liceul pedagogic din Cetatea Albă.

În regiune funcţionau 31 de colective artistice: 11 tarafuri muzicale (în satele Orlovca, Limanscoie şi Dolinscoie din raionul Reni, satele Novosel’s’che şi Dmitrovca (2) raionul Chilia, satul Utconosovca (2) raionul Izmail, satul Novosilivca raionul Sărata şi satul Stara Cul’na raionul Kotovski-Transnistria), 7 colective de dansuri populare (în Orlovca-Reni, Dmitrovca-Chilia, Crutoiarovca-Cetatea Albă, Oziornoe-Izmail, Ivanceanca-Tatarbunar, Stara Cul’nea-Kotovsk şi Lipeţche-Kotovsk), 7 colective de artişti amatori şi coruri populare (Dolinscoie-Reni, Furmanovca-Chilia, Dmitrovca-Chilia, Borisovca-Tatarbunar, Glubocoe-Tatarbunar, Stara Cul’nea-Kotovski şi Gavânosî-Krasnookneansk-Transnistria) şi 6 colective de folclor (Lipeţche-Kotovski, Novosel’s’che-Reni, Dolinscoe-Reni, Limanscoe-Reni, Plavni-Reni şi Orlovca-Reni). Apar, cei drept, nu prea regulat şi insuficient radioemisiunile „Actualităţi” (30 minute pe săptămână), „Felicitări” (50 minute), la TV sunt rezervate 2,87 ore pe lună pentru emisiunile în limba maternă, apare deasemenea emisiunea „Plai natal” (45 minute pe săptămână). Câteva sute de persoane s-au abonat la ziarul „Concordia”, la 24 august 2002 a apărut primul număr a ziarului neînregistrat „Ziarul Tineretului Moldovean” cu un tiraj de 100 de exemplare.

Moldovenii din regiunea Odesa, după alegerile din 2002, sunt reprezentanţi în Parlamentul ucrainean de către socialistul Vasile Ţuşco (din 1994 până în prezent) şi nu sunt reprezentaţi în Consiliul regional. În organele reprezentative moldovenii sunt prezenţi atât în zona basarabeană, cât şi în transnistria şi au 3 deputaţi orăşeneşti (în Ananiev, Kotovski şi Iujne-Odesa) , 65 deputaţi raionali (Ananiev – 5, Cetatea Albă – 6, Izmail – 11, Chilia – 5, Sărata – 8, Şireaev – 3, Tatarbunar – 8, Rozdil’ne – 3, Mâcolaivsc – 5, Krasnookneansk – 2, Kotovski – 9) şi 509 consilieri de orăşel şi de sat (pe raioane: Ananiev – 42, Cetatea Albă – 28, Bileaev – 10, Velico-Mihailovsc – 17, Izmail – 91, Chilia – 61, Sărata – 71, Şireaev – 13, Tatarbunar – 33, Frunze – 7, Rozdil’ne – 18, Mâcolaivsc – 16, Liubaşivca – 17, Krasnookneansk – 21, Kotovski – 62, Kodyma – 2). De date referitor la prezenţa moldovenilor în organele executive nu dispunem.

În regiunea Odesa activează oficial doar 4 organizaţii naţionale: Asociaţia Moldovenilor „Luceafărul” (Preşedinte Anatol Fetescu) , Organizaţia Regională Odesa a Alianţei Creştin-Democrate a Românilor din Ucraina – ACDR (Preşedinte Petru Şchiopu), Organizaţia Raională Sărata a ACDR-lui (Preşedinte Ştefan Pinteac) şi Societatea Românilor din raionul Tatarbunar „Valul lui Traian” (Preşedinte Nicolae Moşu).
În raioanele cu o importantă minoritate moldovenească se observa o îngrijorătoare scădere a numărului de locuitori. Bunăoară, în raionul Chilia de la 66,5 mii locuitori în 1979 în 1989 numărul populaţiei a scăzut la 65,6 mii, iar în 2001 – la 58,7 mii; în raionul Reni: de la 42,4 mii – la 41,1 mii – şi la 39,9 mii; raionul Tatarbunar: de la 47,6 mii – la 44,4 mii – şi la 41,4 mii. Sporul natural pe regiune a scăzut în medie cu 6,4 %. Ţinând cont doar de acest fapt, numărul moldovenilor ar fi fost scăzut doar cu 7.330 persoane şi nu ar fi coborât mai jos de cifra de 137,2 mii persoane, însă recensământul a înregistrat doar 123,7 mii, sau cu 13,5 mii persoane mai puţin decât era corect.

Fraţii noştri moldovenii din regiunea Odesa sunt supuşi atât tendinţei scăderii sporului natural, cât şi procesului asimilării. (vezi Tabelul 4)

După cum am putut observa, confraţii din regiunea Odesa sunt mai activi din punct de vedere social-politic şi mai puţin din punct de vedere naţional-cultural – încă o premiză pentru înflorirea asimilărilor.
Dacă aceste tendinţe nu vor fi stopate – la următorul recensământ moldovenii îşi vor menţine poziţia 4 în regiune, însă numărul şi cota lor va scădea simţitor. După estimările noastre, dacă nu se vor activiza din punct de vedere a afirmării conştiinţei identitare naţionale (indiferent cum – fie în calitate de români, fie - de moldoveni), numărul persoanelor românofone din regiunea Odesa, care se vor declara moldoveni sau români la următorul recensământ, nu va depăşi cifra de 107-110 mii de persoane.

Comparând situaţia persoanelor care s-au declarat români din Transcarpatia cu a celor care s-au declarat moldoveni din regiunea Odesa vom constata: cei ce se declară români sunt mai rezistenţi în faţa asimilărilor.

POPULAŢIA ROMÂNOFONĂ DIN ALTE ZONE ALE UCRAINEI

Mulţi moldoveni locuiau şi în regiunile Nikolaev, Herson, Kirovograd, Doneţk ş.a. Anton Raţiu în monografia sa „Românii de la est de Bug” menţiona existenţa populaţiei românești din aceste zone remarcând: „ceea ce m-a şocat şi m-a surprins deosebit de plăcut, poposind prin acele părţi cu aşezări româneşti de băştinaşi din îndepărtatul spaţiu de la sud de Kiev sau Uman, de lângă Pervomaisk sau Kirovograd, de pe lângă Vosnesensk sau Cherson, Crivoi-Rog, Zaporojie, Dnepropetrovsk, din Crimeea, dinspre Caucaz sau Donbas, a fost faptul că, stând de vorbă cu ei, nu puteai să nu observi identitatea acestor aşezări, atât ca structură materială, cât şi spirituală cu aşezările din Transnistria, judeţele Râbniţa, Tiraspol, Grigoriopol, Dubăsari, Balta, Oceakov, Ananiev, sau cu altele, din Moldova şi chiar din Ardeal sau Munţii Vrancei”. El semnala că în 1941-1943 a descoperit 25 de sate dincolo de Bug cu populaţie românească. Din „insula etnică” de pe malul stâng al Bugului din fostele judeţe Voznesensc, Pervomaisc şi Nivcolaev făceau parte 18 comune: Constantinovca, Alexandrovca, Bulgarca, Racova, Noua Grogorievca (fosta Târgu Frumos), Arnautovca (fosta Vizireni), Belousovca, Mărculeasa, Şerbani, Solona, Şerbulovca, Noua Odesa, Gasparevca, Sebeneţ-Elaneţ, Perisadovca, Lisaia Gora, Lozovata, Moldovanca. Din judeţele limitrofe mai făceau parte următoarele comune românești: Dobreanca, Lipneasca, Pisciani-Brod, Novo-Ucrainca, Velica-Visca, Panciova, Martînoşa, Kanij şi Gruşcoie-Goroţcaia. Români (moldoveni) au mai fost atestaţi în Crimeea (informatoare - Maria Jacot, Varvara Budei, Ana Jombu - din familiile de mocani din Balaclia), pe coasta Mării Azov, în Caucaz (comuna Moldovanscaia – la 7 km de gara Krîmscaia – comuna a fost „repatriată” în judeţul Cetatea Albă), în fostele judeţele Berdeansc, Dnepropetrovsc, Zaporojie, Melitopol, Mariupol, Doneţk, Taganrog, etc. Erau semnalate comunele Dunaevca (fosta Dunăreni) cu secţie „moldovenească” la şcoala din sat la 1928-1929, Agelpa şi Constantinovca din Judeţul Melitopol, Novoignatovca Judeţul Mariupol (cu 18 elevi şi 4 învăţători la secţia „moldovenească” a şcolii din sat la 1931, trei absolvenţi (Axenia Belibont, Vasile Tomuza (Tomuţa) şi Alexandru Saranu (Ţăranu) ai căreia ş-au continuat studiile la Balta, şi cu 2 biblioteci cu 1.250 volume, inclusiv 600 – la „secţia moldovenească” – comuna a fost repatriată în comuna Sărata Judeţul Cetatea Albă în locul germanilor care fuseseră colonizaţi în Polonia), Cuţuvenca Judeţul Berdeansc, Ivanovca Judeţul Doneţk, Subotţi Judeţul Znamenca.

În prezent, în afară de regiunile Cernăuţi, Odesa (zona basarabeană) şi Transcarpatia, şcoli cu predarea sau studierea limbii române în alte regiuni nu există. Cei ce se mai declară „moldoveni”, de obicei, sunt de o vârstă medie şi înaintată, copiii şi nepoţii (ca şi în situaţia fraţilor noştri aromâni din Grecia) deja s-au deznaţionalizat, declarându-se ucraineni.

În zona Transnisriei , pe întreg teritoriul fostei Republici Autonome Moldoveneşti , în regiunile Kirovograd, Nicolaev, în unele localităţi moldoveneşti din zona de până la şi dincolo de Bug etc. în anul de învăţământ 1929-30 funcţionau 121 şcoli „moldoveneşti” (adică - româneşti) , iar numărul maximal al „şcolilor moldoveneşti” care funcţionau aici până la razboiul din 1941-1945 a atins cifra de 163! La 1 octombrie 1926 în această zonă mai funcţionau 52 de consilii săteşti moldoveneşti, în 1929 – 90! În anul 1927 2.336 de moldoveni din această zonă erau deputaţi în consiliile săteşti, 63 – orăşeneşti, 77 – erau primari, 371 – consilieri raionali şi 25 – de voloste (judeţ): ce nu s-ar spune, dar proporţionalitatea la nivel local puterea sovietică respecta! Astăzi această zonă a devenit zona asimilării ireversibile: nu există nici o şcoală sau biserică românească.

După 1989 în mai multe regiuni, în care românii nu erau consideraţi drept grup etnic important – şi, deci, nu putea fi vorba de „trecerea” moldovenilor la „români” , - numărul moldovenilor a scăzut simţitor. Numărul moldovenilor a scăzut chiar şi în regiunile în care locuiau tradiţional . În regiunea Odesa – cu 20,8 mii de persoane sau 14,4%, în regiunea Cernăuţi – cu 17,3 mii persoane sau cu 20,5%, în Doneţk – cu cel puţin 6,2 mii persoane sau 46,2%, Nicolaev – cu 3,5 mii sau 21,0% , în Kirovograd – cu 2,4 mii sau 22,63%, în Herson – cu 1,4 mii sau 25,6% . A scăzut cota moldovenilor şi în toate celelalte regiuni.

Populaţia românească (românii şi moldovenii) împreună cu populaţia românofonă apartenentă la alte etnii (care declarând în calitate de limba maternă limba lui Eminescu şi-au declarat o altă aparteneţă naţională) atinge cifra de 417.665 de cetăţeni ai Ucrainei: 258.619 din persoanele care s-au declarat „moldoveni” şi 3.908 de cetăţeni care au recunoscut în calitate de limbă maternă „limba moldovenească” cu toate că „după naţionalitate” nu s-au declarat „moldoveni” (în total 262.527 de cetăţeni ai Ucrainei s-au declarat ori „moldoveni” sau au recunoscut „limba moldovenească” drep limbă maternă), încă 150.989 de cetăţeni s-au declarat „români” şi 4.149 au declarat „limba română” în calitate de limbă maternă cu toate că „după naţionalitate” nu s-au declarat „români” (în total 155.130 persoane s-au declarat „români” sau au declarat în calitate de limbă maternă „limba romănă”). În acest context ajungem la concluzia: că atât din punct de vedere etnodemografic (componenţa etnică), cât şi din punct de vedere socio-lingvistic (situaţia lingvistică şi funcţionarea limbii) populaţia românofonă (cei ce s-au declarat „români” şi „moldoveni” ori au declarat limba română (sau „moldovenească) în calitate de limbă maternă) deţine locul 3 dintre toate grupurile etnice sau lingvistice din Ucraina, fiind întrecuţi doar de ucrainofoni şi ucraineni, rusofoni şi ruşi.

Totodată putem constata că din totatul de 409.608 persoane apartenente la etnia lui M.Eminescu 86.571 sau 21,14% nu mai recunoşteau în calitate de limbă maternă limba strămoşilor. Din totalul de 258.619 persoane care s-au declarat „moldoveni” - 181.124 au recunoscut în calitate de limbă maternă „limba moldovenească” şi 2.790 – „limba română”, aică 74.705 sau 28,9 % dintre persoanele care s-au declarat „moldoveni” nu mai recunoşteau în calitate de limbă maternă limba strămoşilor. Din totalul de 150.989 persoane care s-au declarat „români” – 138.522 au recunoscut în calitate de limbă maternă „limba română” şi 601 - „limba moldovenească”, aică 11.866 sau 6,86 % dintre persoanele care s-au declarat „români” nu mai recunoşteau în calitate de limbă maternă limba română.
Rezultatele recensământului din 2001 ne semnalau existenţa conaţionalilor noştri în regiunile Hmelniţchi – 1.353 de moldoveni şi 167 români, Lvov – 781 moldoveni şi 148 români, Sumî –778 moldoveni şi 50 români, Cernigov – 700 moldoveni şi 83 români, Ivano-Francovsc – 557 moldoveni şi 118 români, Rovno – 364 moldoveni şi 66 români, Ternopol – 356 moldoveni şi 93 români, Volân – 303 moldoveni şi 30 români. În regiunea Transcarpatică mai locuiau 516 persoane care sau declarat moldoveni. Românii mai locuiau în Republica Crimeea – 268, în regiunile Odesa – 724 persoane, Doneţc – 372, Dnepropetrovsc – 270, Kiev – 233, Herson –206, Zaporojie – 204, Harcov –164, Nicolaev – 162, Kirovograd – 139, Jitomir – 137, Vinniţa –132, Lugansc – 121, Poltava – 95 şi Cercasî – 72, în oraşele Kiev – 203 şi Sevastopol – 35.

Pentru a întregi imaginea privind numărul şi tendinţele etnodemografice ale populaţiei româneşti din Ucraina ne vom adresa şi datelor privind sporul natural şi tendinţele de asimilare în principalele regiuni ale Ucrainei.

După cum putem observa din tabelul de mai sus, numărul conaţionalilor noştri este în creştere doar în regiunile Transcarpatia şi Cernăuţi (românii) - fenomenul se lămureşte prin nivelul scăzut al asimilării lingvistice, locuirii compacte şi funcţionării limbii materne la nivel de familie, şcoală şi biserică. Scăderea numerică a persoanelor declararte „moldoveni” se lămureşte prin nivelul înalt al asimilării lingvistice, insuficienţa folosirii limbii materne în şcoală, biserică şi în calitate de limbă principală de conversaţie.

Suntem, totuşi, optimişti – şi optimismul nostru se bazează pe orientarea Ucrainei spre integrarea europeană, unde, mai devreme sau mai târziu, ne vom reîntâlni cu fraţii noştri- . În această direcţie acţionează şi românii din Ucraina. Fiind cetăţeni loiali ai statului ucrainean îşi revendică în permanenţă drepturile fireşti de a fi români, de a se considera populaţie autohtonă, de a se bucura de standartele europene în domeniul drepturilor omuluiu, de drepturile şi libertăţile funamentale ale minorităţilor etnice.
Viaţa va continua. Aşa să ne ajute Bunul Dumnezeu!

Pentru a asista confrații români din Ucraina la redeșteptarea și menținerea națională, contactați Doctorul Ion Popescu de la „Centrul Bucovinean Independent de Cercetări Actuale”, Cernăuți. Adresa dumnealui este: Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea. (la Centru) sau Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea..

Bibliografie:

Vezi, de exemplu, Din istoria ţinutului natal (regiunea Cernăuţi): Carte de istorie pentru elevi, studenţi /D.Dragnev, Şt.Purici, C.Ungureanu, I.Gumenâi. – Cernăuţi, 2003. – P.10-38.

2 În anul 1926 Crimea, Transcarpatia, Ucraina apuseană (Galiţia şi Volyn), nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, nordul şi sudul Basarabiei nu erau în componenţa Ucrainei. Vezi: V.L. Naulko. Etnicinâi sclad naselennea Ucrainsicoi RSR. – Kîiv: Naucova dumca, 1965. La 1959 toţi nemţii şi tătarii din Crimeea erau deportaţi de pe teritoriul actual al Ucrainei (au mai fost deportaţi armenii, nemţii şi bulgarii din Crimeea, deportări au avut loc şi în rândurile ucrinenilor, polonilor, ungurilor şi, bineînţeles – ale românilor). Statistica oficială ucraineană continuă să ne despartă în “români” şi “moldoveni”: maramureşenii, bucovinenii şi regăţenii herţeni – sunt trecuţi la „români”, iar basarabenii şi transnistrenii – la „moldoveni”; în acelaşi timp, toţi rutenii („rusinii”), alături de huţani, boici, lemci etc. sunt trecuţi la ucraineni.

3 În 1937-1938 1.496 din cele 1.530 persoane (care s-au declarat români la recensământul din 1926) au fost reprimate.

4 Peste un an şi ceva de activitate fructuoasă Societăţile „Mitropolitul Silvestru” şi „Doamnele române”, au fost fortate sa-si inceteze activitatea.

5 În 1999/2000 în raionul Hliboca datorită eforturilor părinţilor şi deputaţilor români de diferite nivele au fost deschise două şcoli româneşti – la Corovia şi la Poieni-Regat. Însă în 2001/02 liceul din Noua Suliţa (în oraş locuiau 3.193 de moldoveni şi 125 români) a devenit mixt, iar în 2002/03 a fost închisă şcola românească din Camenca-Hliboca (854 români, 32 moldoveni şi 4752 ucraineni) şi au devenit mixte şcoala din Băhrineşti –Hliboca (1.340 români, 20 ucraineni şi 12 moldoveni) şi Forosna-Noua Suliţa (956 moldoveni, 1 român, 80 ucraineni) - din 2003/04 – şi şcola din Boian!

6 Fostul deputat regional Vasile Iovdii (până la 2002) a candidat la alegerile din 2002 pentru Parlament din partea circumscripţiei electorale Rahiv, in componenţa căruia pentru prima dată au fost incluse şi toate satele cu populaţie majoritară românească, dar „plasându-se pe locul 2” – a pierdut.

7 Ion Huzău. Mai mulţi bucuroşi decâţi supăraţi...//Concordia. – Anul 9. - Nr. 5 (377). – P. -1,4.

8 Pentru ai egala cu românii la acest capitol, la ucrainenii din Transcarpatia au fost incluşi şi peste 10.000 de persoane, care s-au declarat ruteni (rusini), care aproape într-o proporţie de 100,0% declară drept maternă limba etniei sale, atingând astfel aceeaşi cotă de 99,2%.

9 În comparaţie cu Transcarpatia, în regiunea Odesa preoţii locali sau cei veniţi din România ori Moldova şi încearcă să predice în limba română sau să trecă la administraţia confesională românească sunt siliţi să parăsească parohiile, cum,de exemplu, s-a procedat în cazul părintelui Nicolae Asargiu din Dolinscoe (Anadol), părintelui Anatolie Crâstea din Camâşovca (Hagi Curda). La Cernăuţi analogic s-a procedat cu părintele Ioan Olevici din Ceahor (sat semiucrainizat din raionul Hliboca cu şcoală ucraineană, dar cu biserică românească, în care o parte din români la recensămintele sovietice erau înscrişi arbitrar ca moldoveni sau ucraineni) etc.

10 De exemplu, în anul 2002 la cota de 9 persoane România a acceptat 18 studenţi.

11 După război toate satele moldoveneşti au fost rebotezate în rusă sau ucraineană: Eschipolos a devenit Glubocoie, Hagi-Curda – Camâşovca, Barta – Plavni, Ceaşmir – Prioziornoe, Chitai – Cervonâi Iar, Cartal – Orlovca, Frecăţei – Limanscoe, Mangiu – Mineailovca, Satu Nou – Novosel’s’che sau Novoselivca, Dumitreşti – Dmitrovca , Erdec-Burnu – Utconosovca, Babele – Ozeornoe, Frumuşica Veche – Staroselie, Bulboaca –Cotlovina, Anadol - Dolinscoe ş.a.m.d..

12 Din păcate, de la momentul înfiinţării asociaţiei până în prezent, Preşedintele asociaţiei moldovenilor luptă, preponderent, doar într-o direcţie – contra „românizării” moldovenilor, ignorând pericolul asimilării lingvistice prin reducerea numărului de elevi din clasele şi şcolile naţionale.

13 Cu excepţia raionului Sărata şi a localităţilor raioanelor din imediata apropiere de Dunăre şi frontiera cu România – Reni, Ismail, Chilia şi a unor localităţi din alte raioane (lucru datorat existenţei vieţii naţional-culturale datorită funcţionării neformale a secţiilor de cultură din cadrul organelor de stat raionale, a formaţiunilor de artişti amatori din localităţi, a activităţii societăţilor culturale locale, relaţiilor frecvente cu Ţara, recepţia emisiunilor de Radio şi TV în limba maternă, instruirea în şcolile naţionale sau studierea limbii materne din cadrul şcolilor mixte, perspectiva de aşi continua studiile în limba maternă la Universitatea din Izmail şi posibilităţile de a pleca la studii în România şi Moldova).

14 Vezi: Anton Raţiu . Românii de la est de Bug. – Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Române. – 1994. – P. 22-42, 65 - 70.

15 În 1917 pentru românii (moldovenii) transnistreni se rezervase chiar 4 locuri (parlamentare) la Rada Centrală de la Kiev. Un număr însemnat de moldoveni era semnalat în guberniile Podolia şi Herson. Vezi: Ion Nistor. Problema ucraineană în lumina istoriei. – Rădăuţi: Editura Septentrion, 1997. – 330 pag. – P.187, 191.

16 Vezi monografia: Leonid Reaboşapco. Pravove Stanovâşce naţionalinâh menşân v Ucraini (1917-2000). – Lviv: Vâdavnâciâi ţentr LNU im. Ivana Franca, 2001. – 484 pag.

17 Vezi sdudiul lui Anton Raţiu . Românii de la est de Bug. – Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Române. – 1994. – 176 pag., în care, la pag. 17-18, cercetătorul relata: „Documentele de arhivă împreună cu informaţiile orale au arătat limpede că o bună parte din românii băştinaşi din spaţiul geografic de dincolo de Bug au fost colonizaţi în două etape. Cea mai masivă colonizare atestată documentar se pare că a fost organizată din ordinul împărătesei Ecaterina a II-a a Rusiei, prin care au fost dislocaţi românii din sudul Basarabiei, în afară de cei colonizaţi în jurul Kievului, proveniţi din Ardeal, din jurul Aradului.

După Războiul Crimeei, tătarii, care populaseră aceste ţinuturi, le părăsesc, creând un vid de locuire. Ţarina, în dorinţa de a nu lăsa sudul Ucrainei nepopulat, aduce, uneori forţat, grupuri compacte de români din sudul Basarabiei.

Aceşti colonişti, între douăzeci şi cinci şi patruzeci de familii pentru fiecare aşezare nou înfiinţată, au format nucleele româneşti care, atunci când au fost cercetate (1942-1944), adică după exact cinci generaţii de la colonizare, nu numai că nu fuseseră înghiţite în masa de slavi, dar ajunseseră la câteva sute de familii, cu câteva mii de suflete vorbind româneşte până la ultimul copil. Graiul moldovenesc din perioada colonizării, „îmbogăţit” doar cu unele cuvinte slave - neologisme, introduse în vocabularul lor o dată cu progresul tehnic.

Au urmat o serie de colonizări din Basarabia, mai mici ca grupuri de persoane, repartizate acolo după trebuinţele Imperiului. Ultima colonizare, şi cea mai recentă categorie de colonişti, se pare că a fost formată din ciobani ardeleni, plecaţi în diferite perioade istorice, cu turmele de oi, pe cont propriu, din Ţara Bârsei, din Ţara Făgăraşului, a Sibiului etc., care, în căutare de păşuni, au trecut Nistrul şi Bugul şi s-au aşezat, cei mai mulţi, în Crimeea, pe coasta Mării Azov, până în Caucaz sau în regiunea carboniferă a Donbasului, precum şi prin alte regiuni, fără să mai vorbim de o parte destul de numeroasă care, mai târziu, s-a stabilit prin oraşe (în oraşul Melitopol, la aproximativ patruzeci de kilometri la nord de coasta Mării Azov). La data cercetării, micul şi unicul restaurant din localitate se numea Bucureşti.

Până atunci, românii băştinaşi din acest spaţiu geografic nu aveau conştiinţa că sunt români. Se considerau moldoveni de origine slavă, aşa cum li se inoculase de către autorităţile sovietice. Ei înşişi îşi spuneau moldoveni, şi în nici un caz români. Acest lucru era normal, întrucât, la data colonizării lor, pe timpul Ecaterinei a II-a, unirea Moldovei cu Muntenia încă nu se înfăptuise. Până la data unirii sub Al.I.Cuza, fiecare din cele două provincii, Moldova şi Muntenia, era o ţară diferită. Ei fiind colonizaţi din Moldova (Basarabia), era firesc să-şi spună moldoveni!”.

18 Vezi: L.Lazarenko. Dosvid movnzh politik svitu i ukrainsika perspektîva: informaţiino-analitzcinîi oglead// Ukrainsika mova. – Kîiv, 2003, Nr. 4. – P. 3-33. – P.12; Naţionalini menşînî Ukrainî 1920-1930-ti rokî: Istoriko-kartograficinîi atlts. – Kîiv, 1996. – P. 4, 53-98.

19 Cu exepţia regiunii Cernăuţi, unde au revenit la numele de români mai multe persoane care au fost trecute arbitrar la rubrica „moldoveni” în anii puterii sovietice, mai ales în satele din Bucovina din fostele raioane Cernăuţi şi Sadagura

20 În 1924 în Republica Autonomă Moldovenească (creată în Transnistria în limitele Ucrainei) populaţia moldo-venească constituia 34,2% (172,6 mii persoane), iar cea ucraineană – 48,7%. În afara autonomiei numai în regiunea Kirovograd (o parte a guberniei Elisevetgrad - n.n.) în 1926 au fost înregistraţi 28 mii moldoveni (în 1970 – doar – 6,6 mii). Vezi: Rudniţika T. Etnicini spilinotî Ucrainî: tendenţii soţialinîh zmin. – Kîiv, 1998. – 175 s. – P. 65.

21 Multe localităţi moldoveneşti s-au ivit între Nistru şi Bug spre sf. sec.XVIII – înc.sec. XIX, când guvernul rus a colonizat teritoriul ţinutului Oceacov. Ultimul val mare de transmutare a moldovenilor din Basarabia în Transnistria până la Bug a avut loc imediat după alipirea la Rusia a Basarabiei în 1812, când în judeţul Tiraspol al guberniei Herson au venit 2,5 mii de moldoveni. V.Zelenciuc semnala, că „la mijlocul sec. XIX moldovenii locuiau în Ucraina, în deosebi, în Gubernia Herson. În 1851 acolo au fost înregistraţi 75 mii moldoveni, în 1868 – 97,7 mii, în 1897 – 147,2 mii”. Se constata că în cea de a doua jumătate a sec. XIX creşterea numerică a moldovenilor din aceste ţinuturi se datora doar sporului natural, deoarece colonizarea de-facto a încetat” (Vezi: Zelenciuc V.S. Naselenie Bessarabii i Podnestrovia v XIX v. (etniceschie i soţialino-demograficeschie proţesy). – Chişiniov. – 1979. – P. 65.).

22Istoria Ucrainei ne semnalează prezenţa permanentă a moldovenilor în formaţiunile de cazaci. Numai în bătălia de la Berestecico în Volînia (28-30 iunie 1651) au participat peste 4.000 de moldoveni Transnistreni. Dintre moldoveni s-au ridicat chiar şi şefi supremi. „La asedierea Lvovului cohortele românilor transnistrieni se găseau în centrul frontului de atac, având la dreapta pe cazaci, iar la stânga pe tătari. Cronica lui Righelman arată că din cele 15 polcuri de cazaci aie lui Bogdan Hmelniţki patru erau comandate de români. Toader Lobodă polcovnic de Pereiaslav, avea sub comanda sa 2.150 de cazaci, intre care şi mulţi români. Martin Puşcariu era polcovnic de Poltava cu 2.873 cazaci. Burlă sau Burlai era comandantul polcului de Gdeansk. Pavel Apostol, fiul lui Ifrim, trecuse din armata moldovenească în cea căzacească. ...Pavel era oştean vestit, care-şi câştigase mari merite pentru coroana polonă, pentru care fu răsplătit cu moşii întinse în Ucraina. El îşi începuse cariera militară ca sotnic, adică câpitan die Homutek la 1658 şi inaintase la rangul de polcovnic de Gdeansk, apoi de Mîrgorod. La 1659 Pavel devenise locţiitor de hatman al Ucrainei, iar în anul urmalor, el uni sub comanda sa polcurile de Mirgorod şi Gdeansk. La moartea sa cazacii de Mirgorod aleserărecunoştinţă pentru meriteie sale, polcovnic pe fiul său Dănilă, deşi acesta n-avea decât 10 ani. Isprăvile războinice ale lui Dănilă au umplut pagini de glorie în istoria căzăcimii pe vremea lui Petru cel Mare... Contingentele româneşti din polcurile de cazaci erau destul de considrabile. De aceea şi cântecul căzăcesc: „Au venit la noi românii (volohii – n.n.): toţi români, toţi frumoşi. S-au înscris în armata căzăcească şi s-au înfrăţit cu noi”. În oastea lui Mazepa postul de polcovnic îl deţinea acelaşi Dănilă Apostol („din viţă de valah”). Hatmani au fost Ion Potcoavă, Ştefan şi fiul său Movilă etc.

Despre faptul că pe la mijlocul sec.XVII în Ucraina treceau tot mai mulţi moldoveni ne semnalează şi Duca-Vodă, care la 1683 îşi rechema în Moldova oamenii fugiţi în „Ucraina moldovenească”. Vezi Ion Nistor. Problema ucraineană în limina istoriei. – Rădăuţi: Editura Septentrion, 1997. – 330 pag. – P. 132-134, 156-157.

În conformitate cu rezultatele cercetărilor efectuate de către V.Boiecico, V.S.Zelenciuc ş.a. se poate constata că populaţia românofonă din aceste zone acum 100-150 era destul de numerică. Însă în perioada sovietică numărul moldovenilor de aici s-a micşorat simţitor.

Se menţionează că circa 6 mii de moldoveni, participând la războiul din 1648-1654 sub drapelele lui Bogdan Hmelniţki, mulţi dintre ei au întemeiat mai multe sate pe malul stâng al Niprului. În sec. XVIII un număr însemnat de moldoveni făcea parte din localităţile militare din teritoriul Serbiei Noi, unde dincolo de Bugul de sud a fost creat „polcul de husari moldoveni”, iar în unele judeţe din sudul Ucrainei moldovenii ocupau locul doi din punct de vedere numeric (de exemplu, în guberniile Elisavetgrad şi Herson (Azi – partea transnisteană a regiunii Odesa, regiunile Kirovograd, Nicolaev, Herson) – Vezi: Boiecico V. Moldovanî v Ucraini//Vice. – 1993- - Nr.3. – P.100-103.

23 După cum ne-a mai informat Anatoli Dragoliunţev din oraşul Lugansc, Erou al Muncii şi deputat în Parlametul Ucrainei din legislatura III pe lista Partidului Comunist, mamă-sa – Ostapenco Polina era „voloşcă” şi vorbea cu bunicul său din satul Ciutino (Judeţul Slaveano-Serbschii Gubernia Ekaterinoslav) numai „moldoveneşte”.

24 De exemplu, chiar şi în regiunile, în care populaţia românofonă acum 150 de ani tradiţional ocupa locul trei şi se folosea în viaţa cotidiană de limba maternă, asimilarea lingvistică este în floare - după cum ne semnalează L.Lazarenko, „populaţia românofonă din regiunile Kirovograd, Nicolaev şi Dnepropetrovsk, unde vieţuiesc dispersat şi se autoindentifică din punct de vedere etnic ca „moldoveni”, demonsrează un nivel foarte înalt de însuşire a limbii ucrainene literare standartizate (la un nivel cu mult mai înalt decât cel al limbii materne). Vezi: L.Lazarenko. Dosvid movnyh politik svitu i ukrainsika perspektyva: informaţiino-analitzcinyi oglead// Ukrainsika mova. – Kîiv, 2003, Nr. 4. – P. 3-33. – P.16.

25 La limba maternă a moldovenilor a fost trecută şi declaraţia că limba maternă este „limba română”, la români – şi declaraţiile făcute în favoarea „limbii moldoveneşti” (din aceste considerente cifrele prezentate diferă de cele oficiale).

26 De la începutul anilor 90 a sec.XX la Kiev funcţionează Societatea „Petru Movilă” (Preşedinte-fondator - Ion Pâslarii, preşedinte în exerciţiu – Vasile Cazac, vice-preşedinte – Nicu Miţnei, secretar – Adrian Capalb).

Corespondență realizată de Gabriel Teodor Gherasim, din New-York