Imprimă această pagină
Mihai Badescu Scris de  Noi 26, 2018 - 4868 Views

MEŞTER OLAR ÎN ANUL CENTENAR

A prins meşteşugul de la bunicul său şi într-o zi a renunţat la roata olarului şi s-a angajat la oraş. Dar după mult timp a înţeles că destinul său este să dea viaţă lutului şi s-a reîntors la pasiunea copilăriei. Este pe scurt povestea unuia din puţinii meşteri olari tineri care mai sunt la noi Mehedinţi și care duc mai departe un meșteșug preluat de la strămoșii daci și purtat prin timp de mâini iscusite. În epoca oalei minune şi a fast food-ului, olăritul nu-i aduce prea mulți bani, însă e bucuros că duce mai departe un meşteşug pe care tot puţini îl mai practică.

„Am lucrat când eram mic, de la o vârstă foarte mică. Dacă aveam tabletă nu cred că mai lucram, dar aşa jucăria mea a fost pe roată” începe Marcel Tănasie povestea frumoasă a copilăriei şi apoi a tainei meşteşugului său. Bărbatul spune că bunicul a fost cel care i-a aprins dragostea pentru modelarea lutului, meşteşug pe care l-a învăţat la început pe furate. „Aveam un atelier în altă parte. Bunicul meu îl chemam la masă, că el lucra. Avea şi servici pe vremuri, în anii 80, până prin 90 a avut servici şi între timp lucra şi olăritul. Îl chemam la masă şi eu mă urcam pe roată. Eu nu mai mâncam, el venea de la masă şi mă găsea pe roată. De multe ori, dacă el îşi făcea bulgării de pământ, boboloaşele, cum spunem noi în limbajul olarilor, mă mai lăsa pe roată, lucram în continuare, dar dacă nu le avea făcute coboram şi trecea dumnealui. Văzând că mai fac şi prostioare, niciodată nu m-a bătut, dar mă certa. Şi apoi mi-a făcut o roată lângă el şi lucram împreună cu el tot timpul. Veneam de la şcoală lucram, până am ajuns să lucrez obiecte”, spune Marcel Tănasie.

Renunţase la olărit, dar s-a reîntors la prima dragoste

Anii au trecut, copilul care se juca pe roata olarului a crescut, dar a reunţat la olărit. A terminat o şcoală, apoi a plecat şi s-a angajat la oraş, cu speranţa că poate va găsi un trai mai uşor şi un serviciu care să-i asigure o existenţă fără griji. Din păcate nu a fost aşa, pentru că patronii de după revoluţie aveau orice altă grijă în afara celor care lucrau ca să le aducă profitul. După ce muncit mai multe luni fără bani, Marcel şi-a amintit că e un fel de artist în modelarea lutului s-a întors la ceea ce ştia să facă cel mai bine. „Am lucrat la o firmă de protecţie şi pază o perioadă şi păzeam un deozit de explozibil minier. Dar ştiţi cum e cu minele şi când am văzut că nu se mai poate am trecut la ceea ce am învăţat de la bunicul, ce am moştenit. Şi aşa am ajuns să lucrez. Supravueţuiesc, nu pot să spun că stau foarte bine cu banii, dar mulţumesc lui Dumnezeu, este bine. Am noroc cu muzeele, merg la Muzeul Satului Dimitrie Gusti din Bucureşti, mai merg la evenimente la Muzeul Satului din Sibiu şi în special când au evenimentecu copiii, pentru a-i învăţa, pentru a duce mai departe meşteşugul. Chiar dacă ei nu vor face aşa ceva, or să afle cum se lucra odată şi or să pună preţ pe ceea ce au, că văd cât de greu se obţine un vas, sau ce va vrea copilul să facă în viaţă”, spune meșterul olar.

E greu cu olăritul în epoca „oalei minune”

Aşdar, nu este uşor cu olăritul în epoca oalei minune, spune meşterul nostru. Oamenii nu mai cumpără oale de pământ şi nici nu mai gătesc în ele. „Este o ceramică neîmbunătăţită, dar fiind varianta modernă, oala sub presiune sau altele, nu maii găteşte nimeni. Poate unii nu mai au nici bucătărie acasă fiind fast-food-ul şi toate celelalte. Dar eu am mânat şi din oala sub presiune şi din oala mea şi nu ştiu dacă ceilalţi ştiu, dau eu văzând diferenţa dintre cele două, nu că mă laud, dar diferenţa de gust este foarte mare”, spune Marcel Tănasie.

Ceramică de Şişeşti, aşa cum făceau dacii

Marcel nu lucrează o ceramică îmbunătăţită, asemeni celei de Horezu. Ar fi putut să o facă, pentru că ceramica din localitatea vâlceană este cu totul altfel, este mult mai atractivă pentru turişti, însă şi-a dorit să păstreze tradiţia satului Noapteşa, unde localnicii au lucrat întotdeauna ceramică preluată de la strămoşii daci. „Iubesc meşteşugul acesta pentru că aici sunt rădăcinile noastre şi identitatea poporului. Aşa cred eu. După cum se vede şi ceramica nu este îmbunătăţită, e cum era odată, vopselele sunt foarte sărace în culori şi le obţinem din lut, este un lut de culoare roşie, Nu este bogată această ceramică nici în flori, nu este lucioasă, este foarte simplă, cum era pe vremea strămoşilor noştri daci”, spune meşterul.

Din păcate, foarte puţini sunt cei care mai practică un astfel de meşteşug la Noapteşa: „În trecut erau foarte mulţi meşteri care făceau ceramică, până în anii 90 şi acum mai sunt în total vreo 26 care ştiu să lucreze, dar care sunt foarte tineri (râde) 80, 85, 90 de ani. Vine o vârstă când nu mai poţi să lucrezi lutul. Aşa, cei care lucrăm mai suntem vreo patru” înceheie nostalgic meşterul nostru, care speră ca arta olăritului să fie transmisă prin el pe mai departe în Mehedinţi şi nu numai”.

Etichetat cu
Mihai Badescu

Articole recente - Mihai Badescu

We use cookies to improve our website. By continuing to use this website, you are giving consent to cookies being used. More details…